Articulată pe scheletul a trei părți principale, care primesc, ca și subcapitolele, titluri din sfera juridică parcă pentru a așeza lectorul, dimpreună cu imaginea scriitorului, pe rând în boxa acuzaților și în cea a martorilor, lucrarea încapsulează tentativa de a „rejudeca” receptarea critică a operei lui Mihail Sebastian.
Omul și scriitorul, în aceeași măsură, cu toată chimia amară care i-a desenat avatarurile, cu un destin răscolitor, așezat sub semnul unei zodii potrivnice, a fost o personalitate prinsă în menghina unor vremuri nedrepte. Cel dintâi capitol – Restitutio ad integrum – aduce în prim plan personalitatea scriitorului și trasează principalele tușe ale dramaticei biografii a acestuia, conturând portretul său de erudit fin, rafinat, educat, respectuos, integru, intuitiv, decent și vertical, de o sinceritate dezarmantă.
Cel de al doilea capitol – Condamnare la luciditate – este construit în jurul prozelor sebastiene. Literatura sa de factură romanescă mimează biografismul, dar nu ca mărturie, ci tocmai ca act de luciditate: expunerea este severă, obiectivă, aparent detașată și rece, fără excrescențe poetice evidente. Ca și autorul de sub penița căruia au ieșit cu dificultate, personajele, „bolnave de luciditate”, sunt într-o permanentă căutare de sine, fie că încearcă să lumineze aspecte din trecutul lor, pentru a se înțelege, fie că sunt avide de experiențe noi. Soluția salvatoare apare a fi omnipotenta și polivalenta evadare: toți încearcă să forțeze granițele realității, să apeleze la potențialitățile visului, ale jocului, care să le permită desprinderea de cotidian. Învinși, în ultimă instanță, la fel ca autorul lor, în temerara lor tentativă de a se elibera din prizonieratul propriei existențe, eroii cuceresc prin inocența și sensibilitatea cu care își duc bătăliile, unul dintre elementele care asigură și perpetuează perenitatea operelor, păstrând nealterată de vreme forța lor extraordinară de seducție. Voci distincte ale scriitorului, aceștia performează, pe diapazoane cu tonalități diferite, aceeași melodie sobră, cu acorduri de requiem, care a însoțit traseul literar și existențial al celui care a știut să piardă cu demnitate.
Capitolul final – Apologia evaziunii - focalizează analiza literară pe opera dramatică a scriitorului, continuând „procesul” pe care îl propun în această lucrare. Toate cele patru comedii sentimentale își păstrează nealterate, și azi, la aproape un secol de la prima lor reprezentație, prospețimea irezistibilă, sensibilitatea caldă și excepționala lor forță de seducție. Personajele, visători incapabili să adere la o realitate dură, incompatibilă cu geografia lor interioară, sunt surprinse în lupta lor cu limitările impuse de un mediu ostil, în năzuința obstinată de a atinge și trăi plenar fericirea. Apelând la funcțiile terapeutice ale jocului, utilizând mecanismele elaborate ale acestuia, eroii, în mod conștient sau complet involuntar, mașinal, creează iluzii care par a fi apte de a le conferi senzația de eliberare. Masca este fundamentală în încercarea lor de a evada și se dovedește a fi indispensabilă pentru nașterea acelei oscilații parabolice a celor două axe primordiale, a timpului și a spațiului, modificându-le traiectoria prestabilită, departe de convenționala lor linearitate. Imaginația, un metaforic proces de prosopagnozie, dilatarea sau contractarea timpului și/ sau a spațiului până la diluarea completă a limitelor, toate reprezintă manevre ce par a garanta posibilitatea ca mirajul, cu tot provizoratul său inerent, să poată fi trăit ca experiență pură. Spectatorul, captivat de tonalitatea lor elegiacă, nu trăiește zguduiri dramatice, dar poate visa alături de eroi, pășind în povestea lor, pe când un ochi râde și altul plânge.
În peisajul dominat de evidenta dorință de a-l menține pe Mihail Sebastian în lumina reflectoarelor, într-o amplă încercare de restituire, cartea de față s-ar putea dovedi un demers redundant, dacă nu inutil. Cu toate acestea, de fiecare dată când, din postura de dascăl, mă încăpățânez să îl prezint studenților mei filologi, mă izbesc de aceeași completă necunoaștere a subiectului și de o atitudine de perfectă și nedisimulată surprindere: „Cine este acest autor care scrie atât de bine, lăsându-ți după lectură, acel indefinibil gust dulce-amar, și cum de nu am auzit de el până acum?!”. Este aceeași surpriză pe care am trăit-o eu însămi, la vârsta ieșirii din adolescență, când mi-a fost dăruit un exemplar al romanului Accidentul... Rândurile acestei cărți sunt scrise cu gândul la ei, la cei care au fost, dar și la aceia care vor veni. Pentru dorința lor de a ști mai mult, dar păstrând visul secret că, dacă îl vor cunoaște, se vor lăsa cuceriți și ei de Mihail Sebastian.
În urmă cu mai bine de două decenii, scriam într-un articol că, deși scriitorul nu este artizan de unde seismice în literatura română, opera lui trebuie reconsiderată, iar el așezat la locul cuvenit, plecând de la cuvintele marelui Călinescu, criticul care, ușor depășit, îl încadra într-o „categorie de tineri care încearcă să spargă porțile cetății literare cu niște unelte pe care noi nu le cunoaștem.” Nu este ceea ce încerc să realizez acum. Ar fi un demers naiv și utopic. Îmi propun numai, ca în lumina unei lecturi profund personale, să dezvălui propriul Sebastian. Cred, cu tărie, că este o misiune de credință, pe care mi-o asum, cu toate riscurile, răspunzând, în felul meu pur personal, la îndemnul mut, lansat prin ultima replică din cartea-document Cum am devenit huligan: „Încredințez aceste foi unui om tânăr care le va primi cum ar sta de vorbă cu el însuși. Nu-l cunosc pe acest tânăr și nu știu unde este. Dar sunt convins că este.
Noiembrie-decembrie 1934.”
|
|
.jpg',,);)